Post-faţă (.)

Mimesis:

Îţi aminteşti cum ieri va ninge

Şi mîine ne-am îmbrăţişat ?

 

 

Aceasta este

Trista poveste a umanităţii,

Care a descoperit prea repede

Cum să-şi materializeze visele;

 

          I-au spus realitate virtuală,

          Alternativă, posibilă;

          Dar termenul

          Mult mai adecvat

          Ar fi fost, poate

          Cumpăna viselor

 

Pentru că atunci

Cînd visul devine realitate,

Realitatea însăşi e doar

Un vis îndepărtat.

 

 

Post-faţă

 

De nenumărate ori am încercat să scriu despre acest viitor. Aş fi vrut să-ţi prezint o povestire reconfortantă, ceva ce poate fi citit în orele tîrzii ale nopţii sau în timpul unei vacanţe, a unui week-end. O istorie posibil-imposibilă, ceva ce se petrece departe-în-viitor-şi-spaţiu, ceva ce nu te va afecta niciodată.

O ficţiune cu personaje -manechin, străine de ceea ce înseamnă viaţa...

...sau o mixtură acidă a viitorului plină de cratere, de noroi, de binecuvîntări răspîndite de automatele aseptice de la colţurile străzii.

Şi desigur, mai multă fericire pe cap de locuitor; visele oamenilor pescuite de mari undiţe atîrnînde deasupra oraşului, preluate de maşini insolite, măsurate, cîntărite, etichetate şi transpuse în realitatea prozaică: fecioare şi crişti de-a valma, Albă-ca-Zăpada şi cei şapte sute de mii de pitici, feţi-frumoşi şi llene Cosînzene de toate mărimile şi culorile. Totul asezonat bineînţeles cu monştri diformi, cu Meduze, cu spaime fără nume şi ades fără chip...

 

***

...tonuri aprinse amestecate într-o acuarelă celestă, roşu purpuriu, ocru, galben, verde-smarald, albastru ultramarin, reflexe indigo răzbătînd în străfugerări de-o clipă. Violet.

Alunec printre volute de lumină pură, un vîrtej multicolor se formează sub mine, benzi de lumină şi întuneric se întretaie. începe să-mi fie teamă de punctul întunecat ce pulsează la o adîncime inexprimabilă în metri sau secunde: mai aproape acum decît în urmă cu un gînd sau cu o contracţie a universului. Nu ştiu, poate fi unul şi acelaşi lucru: un munte, un fir de nisip. Sau o stea.

 

***

Nu, viitorul nu este fair-play: de foarte departe umanitatea e doar un punct minuscul rătăcit în imensitatea spaţiului. De aici poţi cuprinde toate orizonturile, poţi să acoperi cu un grăunte de nisip "distanţa" dintre "prezent" şi "viitor": viitorul poate fi ieri şi trecutul mîine.

Vezi, în urma ta nu este decît cenuşă, imagini voalate, ani întregi închişi între coperţi de caiet, în poze îngălbenite, între ziduri. între existenţe la fel de fantomatice. leri să fi fost oare?...

Aminteşte-ţi! Pentru fiecare clipă au ars sori nepămînteni şi au explodat galaxii; spaţiul şi timpul s-au contorsionat, s-au împletit pentru a face posibil acest prezent. Şi acel Viitor.

 

Trecutul? - o iluzie

Prezentul? - un miraj

Viitorul? -

 

...neaşteptat o fîşie luminiscentă se desprinde, se înşurubează în spaţiul întunecat. Se extinde.

Retina arsă de culoarea dureros de iridiscentă, "gustul" metalic pătrunzînd dintr-o dimensiune uitată, din amintiri poate. Forme vag geometrice sparg monotonia clipelor, contururi schiţate şovăielnic apar, dispar. Sînt din nou, mai precise, trasate din ce în ce mai viguros, fărîmiţînd vastitatea - sau doar lipsa de relief a Locului.

Delicate sunete cristaline şoptesc tot mai insistent la o graniţă a memoriei. Cu Nefiinţa.

Degete diafane de i-realitate se întind, insistă. Le văd. Văd viitorul, îmi amintesc.

 

În zadar am încercat de nenumărate ori să rescriu viitorul: În fiecare din variante am ajuns la acelaşi moment implacabil al SCHIMBĂRII. Cuvinte care astăzi nu (mai) exprimă nimic vor fi fost tot atîtea probleme fără rezolvare: suprapopulaţie, război, inechităţi sociale, foamete, poluare, recesiune economică, instabilitate financiară. Dragoste. Ură.

Oricare din aceşti termeni ar necesita volume întregi; sensul lor ar depăşi în cuvinte însăşi Istoria. De aceea nu mai reţinem decît cuvintele fără vreo explicaţie cauzală, exact aşa cum sînt ele dăltuite în cristalul manuscriselor din Bibliotecă - traducere din binar. Unul din cele mai tulburătoare volume ale acestor istorii străvechi descrie -cu un tragism sfîşietor- povestea pierderii firului realităţii. Şi chiar dacă toţi ştim această Legendă a Omului, atunci cînd cineva rosteşte formula magică: "A fost odată ca nici-odată...", totul în jur devine tenebros, apăsător. Fantastic.

Cuvintele se derulează alert închizînd timpi şi spaţii de legendă sau de vis: nimeni nu mai poate acum să autentifice exactitatea începuturilor, memoria are totuşi limitele ei...

Şi cine ar vrea, chiar dacă ştie, să aducă un asemenea prejudiciu doar pentru "adevărul" iluzoriu al faptelor pe-trecute?

Legenda -aşa cum o cunoaştem- cuprinde incomparabil mai multă fantezie, învăţăminte, legi naturale - decît adevărul nud. în acest spirit deci, a fost odată ca niciodată...

...demult de tot, într-un viitor îndepărtat, pe vremea cînd spaţiul se măsura în minute, secunde şi ore iar lucrurile nu erau exact ceea ce păreau a fi...

...în anul în care au fost inventate roata, focul şi crucea, destinul Omului a cunoscut prima transformare radicală. Astfel era liber să meargă mai repede, să ardă totul în urma lui şi -uneori- sub semnul crucii să dispară împăcat cu sine însuşi...

Dar după el rămîneau mai mulţi oameni şi fiecare vroia să meargă mai repede şi mai repede. Mai departe. Cît cuprinde ochiul şi gîndul şi fiinţa, toate doar ale lui să fie. Dar încă nu era de-ajuns. A clădit imperii sublime, imperii terifiante. Le-a dărîmat.

A imaginat maşini care să-l ajute să facă negînditul şi ne-mai-văzutul. Neumanul. "Lucruri" sau "spirite" indescriptibile au izbucnit atunci din neagra noapte a improbabilităţilor: tot ceea ce se ştia despre posibil-imposibil a devenit perimat, învechit. Numai bun de expus într-o vitrină prăfuită dintr-un muzeu pre-istoric.

Şi dacă, de foarte departe lumea însăşi se vede cum­plit de mică şi de fragilă, de acolo dispare delimitarea clară între bine-rău, dintre lumină-întuneric, material-imaterial.

Dintre fiinţă-nefiinţă. încearcă: răsfiră-ţi degetele, apoi depărtează-te.

Nu vei mai distinge decît mîna; mai departe: te vei vedea pe tine însăţi un singur punct în imensitatea lumii. Mai departe? Nimic. Sau totul?! Cine va fi fost oare judecătorul ce şi-a asumat riscul verdictului, al măsurătorii? Istoria (Legenda) cunoaşte un singur nume: al OMULUI. Da, prin el însuşi Omul a devenit nemuritor, a atins stelele; pe unele le-a stins, pe altele le-a adunat într-un mănunchi orbitor care să-i lumineze pînă departe voinţa şi ambiţia nemăsurată.

Şi atunci Timpul a început să se învolbureze şi în vîrtejul lui cel-numit-Omul a re-creeat familia, societatea, focul, roata. Crucea.

 

***

Aceasta este trista poveste a umanităţii, care a descoperit prea repede cum să-şi materializeze visele: i-au spus realitate virtuală, alternativă. Posibilă. Termenul mai adecvat ar fi fost -poate- cumpăna viselor. Pentru că atunci cînd visul devine realitate, realitatea însăşi este doar un vis îndepărtat...


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu